Take a fresh look at your lifestyle.

Camelia Cavadia – Despre romanele realității

Jurnalist de profesie și om de comunicare pentru vedetele momentului, Camelia Cavadia a fost pasionată de scris dintotdeauna, iar cele trei romane pe care le-a scris deja într-un timp foarte scurt au promovat-o către o nouă etapă a vieții sale, cea de scriitoare.

Dolce Vita: Dragă Camelia, eu te-am cunoscut ca om de comunicare pe vremea când te ocupai de imaginea vedetelor din PRO TV. De ceva vreme, însă, te-am descoperit ca scriitoare. Când și cum a început această nouă etapă?

Camelia Cavadia: Dintotdeauna m-am exprimat mai bine în scris, asta din cauza faptului că am fost și sunt în continuare un om timid. Din fericire, meseria mi-a permis să fiu mereu conectată
cu această zonă. De-a lungul timpului am scris comunicate de presă, am luat interviuri, mereu am jonglat cu cuvintele. Apoi mi-am făcut un blog, unde am început să scriu despre cărți și
lectură, în general. Blogul mi-a dat posibilitatea să scriu și altfel, un pic mai liber dacă vrei, cu mai puține rigori, dar cu mai mult subiectivism despre cărțile și autorii preferați. Blogul m-a ordonat și mi-a adus aminte cât de mult îmi place să scriu despre ceea ce simt. A fost un exercițiu foarte bun pentru că tot ceea ce am scris acolo știam că e citit de mai mulți sau mai puțini oameni. Practic
aceștia au fost primii mei cititori.

Am început să scriu la prima carte fără să am niciun fel de așteptări. Îmi doream din suflet să fie publicată, însă, la început, era un vis atât de mare, încât nici măcar nu putea fi transpus în cuvinte. Am continuat însă să scriu temeinic, riguros și să fac tot ceea ce depindea de mine pentru a finaliza prima mea carte. Atunci când am primit răspunsul pozitiv de la Editura Trei, am simțit că sunt pe cale să devin ceea ce mi-am dorit dintotdeauna: scriitoare. Iar de atunci mă bucur de tot ceea ce mi se întâmplă, de toți oamenii pe care i-au adus în viața mea cărțile, de toate experiențele pe care le strâng cu bucurie una câte una.

Ai păstrat totuși și profesia de PR și conduci acum propria agenție de comunicare, Fabrica de PR. Cum simți diferența între a face comunicare pentru vedete, persoane reale și a imagina scenarii cu personaje fictive?
Să știi că nu este chiar atât de diferit. Și în PR trebuie să ai curajul de a ieși din bula ta pentru a imagina campanii, strategii cât mai creative. În cărți am libertatea să creez totul de la zero, în PR trebuie să construim pornind de la ceea ce avem deja.

Cum ai decis fiecare subiect al cărților tale?
Mă inspir din viață. Din ceea ce văd, din ceea ce simt, din ceea ce trăiesc eu sau alții, din ceea ce ar fi putut să se întâmple sau s-a întâmplat deja. Așa cum am mai povestit, când am început să scriu „Vina”, aveam în minte un alt traseu al personajului principal, însă pe parcursul scrierii ei, cartea s-a dus într-o cu totul altă direcție. Nu m-am opus, ci am urmat firul poveștii care parcă se contura singură, încercând să o spun cât mai fidel cu putință, fără să judec personajele, fără să le condamn în vreun fel. Deși după „Vina” eram decisă să scriu „Purgatoriul îngerilor”, odată ce m-am apucat de ea, am simțit că nu sunt încă pregătită să o duc la bun sfârșit și că trebuie să am răbdare cu personajele, cu povestea, să le dau timp să crească, să se „coacă”. Între timp mi s-au infiltrat însă în minte Ema și frații ei, care parcă nu mai aveau răbdare. Am dat și de această dată ascultare poveștii și am scris cartea „Măștile fricii” aproape pe nerăsuflate. „Purgatoriul îngerilor” a fost însă cartea care m-a consumat cel mai mult. În afară de documentarea minuțioasă pe care am întreprins-o pe parcursul celor doi ani în care am scris cartea, de data aceasta am simțit că nu am voie să dau greș. Am simțit cumva mereu o presiune, poate și un fel de datorie de a o scrie bine, poate din cauza subiectului în sine, poate a faptului că trebuia ca vocile copiilor să fie cât se poate de credibile sau a faptului că îmi doream să abordez subiectul din cât mai multe perspective.

Camelia Cavadia - Despre romanele realității 1

Așadar „Vina” este povestea lui Tomas H., omul care a avut și a pierdut totul, o poveste despre vină și ispășire, despre fericire și pierdere, în care se poate regăsi oricine, chiar dacă nu a trecut
prin situații similare. Este cartea căreia îi datorez foarte multe. „Măștile fricii” este confesiunea Emei, una dintre cei trei frați care au experimentat frica sub toate formele ei. Cartea pune pe tapet efectele devastatoare ale abuzurilor fizice și emoționale trăite în copilărie de Ema, Sofia și David asupra vieții lor de adulți și te lasă cu o întrebare deschisă: putem îndepărta vreodată definitiv efectele dramelor trăite?

Iar „Purgatoriul îngerilor” mi-am dorit să fie povestea copiilor abandonați sau răpiți spusă nu doar în alb și negru, ci recompusă din cât mai multe perspective. Deși este o carte cu un subiect extrem de dur, „Purgatoriul îngerilor” e presărată cu inocență, bunătate și speranță.

Ai câștigat un premiu chiar pentru primul tău roman, “Vina”. Cum te-ai simțit să fii apreciată chiar de la primele rânduri? Aveai astfel de așteptări?
Așa cum spuneam și mai devreme, nu aveam niciun fel de așteptări. Totul a fost o mirare continuă, o bucurie neimaginată. Am fost foarte fericită și sunt în continuare recunoscătoare pentru tot ce mi s-a întâmplat atunci, dar și acum. Este un sentiment de neegalat acela de a ajunge la oameni pe care nu-i cunoști, de a le intra în case, de a le ocupa timpul și, în cel mai fericit caz, și sufletul.

De curând ai lansat “Purgatoriul îngerilor”. Ce te-a determinat să scrii acest roman?
Așa cum am scris și pe coperta cărții, mă impresionează foarte mult soarta celor fără apărare, vulnerabilitatea copiilor, dar nu numai a lor, ci și a celor fără adăpost, care ajung să trăiască pe străzi, fără un acoperiș deasupra capului. Nu pot să nu mă întreb care este povestea care i-a adus acolo, nu pot să nu mă întreb ce mănâncă, unde dorm, ce îmbracă acești oameni atunci când le e
frig. Soarta copiilor dispăruți este un subiect care mă frământă de multă vreme pentru că nu cred că există durere mai mare ca aceea a părinților care trec prin astfel de situații. Am încercat să le trăiesc speranțele, deznădejdea, dorința de a se agăța de ceva sau, dimpotrivă, de a da vina pe cineva pentru pierderea suferită, lupta de zi cu zi, neîncrederea, durerea și din nou speranța. Dar
am încercat, totodată, să imaginez și viața unor astfel de copii, cu tot ceea ce presupune fiecare oră, fiecare secundă, viața lor de zi cu zi.

Camelia Cavadia - Despre romanele realității 2

Spuneai că în toate cele trei romane ai plasat cumva instinctiv personajele copii în centrul acțiunii, lucru de care ți-ai dat seama ulterior. Cum îți explici acum această abordare?
Cred că a fost mai degrabă ceva instinctual. Poate datorită faptului că eu cred foarte mult că în copilărie se „desenează” traseul adultului de mai târziu. Copiii înmagazinează amintiri care le pot marca personalitatea și uneori, indiferent ce ar face, acestea ajung să le guverneze viața.

Ce încerci să transmiți publicului prin scrierile tale?
Sper ca fiecare om care citește cărțile mele să găsească în ele ceva care să-l atingă. În orice fel; fie că-l emoționează, că-l ajută să înțeleagă experiențe pe care poate le-a trăit și el, îl face să vadă o altă perspectivă din care poate nu a privit niciodată, fie că-l ajută să înțeleagă anumite comportamente sau îl face să se regăsească într-unul dintre personaje. Nu-mi doresc decât să ajung la sufletul cititorilor, acolo unde uneori se ajunge greu, alteori atât de ușor.

Lucrezi deja la un al patrulea roman, te-ai gândit care va fi următoarea temă?
Deocamdată nu. Mi-am luat „vacanță” de la scris vara aceasta. Din septembrie însă, mă voi întoarce la masa de lucru. Până atunci sper să mă desprind cât mai mult de povestea copiilor din
„Purgatoriul îngerilor”, care, trebuie să recunosc, este încă destul de pregnantă în sufletul meu. Sper ca în momentul în care mă voi apuca din nou de scris, vocile lor să se fi stins, să mai existe doar ușor, pe fundal, pentru a lăsa loc altei povești să prindă viață.

Dacă ar fi să scrii o carte despre “la dolce vita”, cum ar arăta personajele?
Zilele trecute chiar mă întreba o prietenă când o să scriu și eu o carte fără drame și nenorociri și trebuie să recunosc că asta chiar ar fi o provocare pentru mine, căci nu știu dacă aș putea să scriu o astfel de carte. Nu pentru că nu mi-ar plăcea, dar până acum m-am simțit inspirată mai degrabă de partea întunecată a omului, de greșelile pe care le facem, de lucrurile care ne schimbă, de transformările prin care trecem, de lucrurile pe care nu le putem controla sau, dimpotrivă, de cele care ne guvernează. Totuși, dacă aș scrie o carte despre „la dolce vita” aș scrie despre ceea ce avem noi mai frumos și mai bun în noi, aș scrie probabil despre iubire. Aș pune și un strop de magie în carte, iar personajele le-aș îmbrăca în universal. Protagoniștii ar fi doi oameni, nici frumoși, nici urâți, nici buni, nici răi, oameni care n-ar ieși cu nimic în evidență dar care ar ști să se bucure unul de iubirea celuilalt.

 

Cmentariile sunt închise

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More