Confedereția Helvetică sau Elveția cum este cunoscută, în general, această țară, a fascinat dintotdeauna călătorii, turiștii, oamenii care, într-un context sau altul, au ajuns să muncească, să locuiască pe teritoriul acesteia. Confedereția Helvetică a obținut statutul oficial de veșnică neutralitate după Congresul de la Viena din 1815 (deși, de facto Elveția și-a manifestat intenția de a rămâne veșnic neutră, încă de la înfrângerea în fața francezilor la Marignano, un acord în acest sens fiind semnat la 14 septembrie 1515 și întărit, mai târziu, prin recunoașterea independenței sale față de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană și a neutralității, prin Pacea Westphalică din 1648 n.a.).
Pe teritoriul său se vorbesc patru limbi, germana, franceza, italiana și retoromana. La Konstanz, a avut loc Conciliul Bisericii Romano-Catolice, for decizional care l-a condamnat prin ardere pe rug, pentru erezie pe gânditorul reformator de origine cehă Jan Hus, la 6 iulie 1415. Totuși, Elveția avea să ajungă un important centru al Reformei religioase, deoarece aici s-au născut teologii reformatori Huldrych (Ulrich) Zwingli, Jean Calvin. Și gândirea politică iluministă avea să fie reprezentată de gânditorul Jean Jacques Rousseau.
Astăzi sunt cunoscute supremația Elveției în domeniul bancar, rolul Genevei ca sediu al Societății Națiunilor în perioada interbelică, ca sediu actual pentru Comitetul Internațional de Cruce Roșie. Aceste elemente de istorie, civilizație, alături de splendidele peisaje alpine, lacuri montane sunt tot atâtea motive ca Elveția să trezească interesul turiștilor.
Exemplul acestei țări a fost cunoscut, în spațiul românesc încă din zorii modernității. La 1826, apărea în limba română, tipărită cu slove chirilice, la Buda, în Ungaria, lucrarea boierului Dinicu Golescu (1777-1830), pe care toți o cunoaștem astăzi sub denumirea ”Însemnare a călătoriii mele” (cu subtitlul Constandin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826), ce reprezintă notele călătoriei efectuate de către acesta, în anii 1824, 1825 și 1826, în Centrul și Vestul Europei.
Constantin Radovici din Golești, boier român de viță veche a înțeles că șansa de progres a Țării Românești este reprezentată numai de crearea unei culturi naționale și de formarea unor conducători competenți în toate domeniile. Am relatat în amănunt gândirea modernă a boierului Dinicu Golescu, modul în care acesta a reușit să realizeze echilibrul dintre tradiția românească și necesitatea modernizării instituțional-politice a Țării Românești, în cartea mea, Boierul Dinicu Golescu între noblețea tradiției și modernitatea gândirii europene, Editura Revers, Craiova, 2014.
Nevoit fiind din cauza vicisitudinilor istoriei să se refugieze, în 1821 la Brașov, s-a decis, văzând faptul că Ardealul era mai apropiat cultural de Occident și avea o mai bună infrastructură culturală, să călătorească în Apus pentru a-și forma o părere despre decalajele existente între spațiul românesc și cel european. Călătoria lui Dinicu Golescu a durat între anii 1824 și 1826.
În același timp însă, a decis să continue ceea ce tatăl său, Radu făcuse pentru el și fratele său mai vârstnic Iordache (ei studiaseră, prin grija tatălui lor la Academia Grecească din București, sub ascultarea marilor dascăli Lambros Fotiadis, Constantin Vardalah, Ștefan Comittas n.a.), adică să își îndrepte copiii spre învățătură. A beneficiat în acest sens de ajutorul neprețuit al soției sale Zoe (Zinca ) Farfara-Golescu (1792-1879), născută la Craiova, într-o familie nobiliară de origine greacă, una din marile figuri feminine ale culturii românești, o luptătoare pentru realizarea unității și independenței naționale a României.
Fiul lui Iordache Golescu, Alexandru și cei patru fii ai lui Dinicu Golescu: Ștefan, Nicolae, Alexandru și Radu au pus umărul la propășirea materială și spirituală a Țării Românești ca figuri marcante ale Revoluției de la 1848-1849 și ale deceniului regenerării naționale (1849-1859), care a culminat cu dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, devenind remarcabili oameni de stat ai României moderne.
Dinicu Golescu a murit, din cauza unei boli, în anul 1830, în timp ce scria o lucrare de sociologie, în fapt, primul studiu comparat al ocupațiilor și tradițiilor poporului român, însoțit de o hartă, care nu a mai putut fi terminat.
Boierul Dinicu Golescu a pornit din Brașov, a traversat Ardealul, a ajuns în Ungaria, Slovacia, Austria, Sudul Germaniei, Nordul Italiei, Elveția. Despre fiecare loc în care a fost, Dinicu Golescu povestește pe larg ceea ce a putut vedea și ceea ce i-a auzit pe localnici spunând. De fiecare dată, a considerat necesar să includă o părere personală, în care să arate decalajul dintre Occident și Țara Românească. Aceste intervenții sunt numite ”Cuvântări deosebite” și ”Cuvântare deosebită”.
Am decis să ofer publicului câteva citate din opera boierului Dinicu Glescu, folosind ediția lucrării ”Însemnare a călătoriii mele”, apărută la Editura Minerva, București, 1977. Aceasta reproduce textul lui Dinicu Golescu, prezent în ediția îngrijită de G. Pienescu și apărută în 1963, la Editura Tineretului din București.
După ce a ajuns în Elveția, boierul Dinicu Golescu a fost fascinat de organizarea, administrarea și funcționarea statului. Aflăm că Elveția, eliberată cândva de eroul legendar Wilhelm Tell, era împărțită atunci în 22 de cantoane. El a reușit să viziteze doar 9 cantoane, inclusiv centrele mari ca Berna, Lausanne, Geneva: ” De aciia mai nainte să începe hotarul Elvețiii, în care, întrând și mergând drept spre Genefa (Geneva n.a.), am trecut prin 9 cantoane din 22 ce are. Cantonul să poate socoti ca un județ, cu atâta numai deosebire că fieșcare canton îș are obiceiurile și prăvilile (legile n.a.) lui , care să potrivesc cu foloasele locului, făr de a avea putere de a să amesteca un canton la stăpânirea altuia, cu toate că în cantonul Bern lăcuiesc toți elcii cei streini, și poate a să numi cel dintâi oraș. (…) Negreșit, acel Gulielm Tel, carele au desrobit pe acest neam și i-au dat o așa începere de bună otcârmuire, sf(â)nt nu va fi, iar într-acei mai mari făcători de bine din lume, trebuie a să număra”.
Dinicu Golescu notează cu acribie științifică tot ce înseamnă detalii: tipul localității, numărul de locuitori ai acesteia, ce apă o traversează, ce lac este în apropiere, pe ce drum important se află, ce meșteșuguri au locuitorii, ce este specific zonei. El prezintă populația Elveției, pe cantoane, suprafața totală, comparându-le cu datele similare din Țara Românească.
Fiecare cetățean era soldat în caz de război, iar stagiul militar era efectuat pe rând de fiecare dintre locuitorii Elveției. Acolo nu erau ranguri nobiliare, cuvântul de ordine fiind egalitatea. Fiecare canton își băte apropria sa monedă și se autoguverna: ” Fiecare canton își taie monedă, având deosebire marca unuia de a altuia În toată Elveția, nobl și prost nu este, ci toți sînt frați compatrioți. Pe următorii orânduitelor slujbe ale fieșcăruia canton îi orînduiesc deputații ai fieșcăruia sat, care sînt datori a sluji în soroc (termen n.a.) de trei ani. Toți lăcuitorii sînt ostași, și la vreme de trebuință fieșcare trebuie să slugească; iar în vreme de pace, numai pentru buna orânduială slujesc cu rând”.
În fiecare localitate, urbană sau rurală, teritoriul era bine amenajat, sistematizat, astfel că elvețienii nivelau terenul accidentat, umpând cu pământ chiar râpile dintre dealuri: ”Cum și unde s-au întâmplat câte o râpă, sau cea mai mică nepotrivire a locului, ei pe tot anul câte puțin au săpat de sus și au aruncat în groapă, până au oblit (au nivelat n.a.) și au înfrumusețat locul ce au fost urât și nefolositor. Asemenea lucruri am văzut chiar în călătoriia mea, și întrebând pe muncitori pentru ce să străduiesc la acel colț fără de folos, me-au răspuns că această muncă o face întru această vreme când nu au lucru trebuincios, și că acest loc, oblindu-să (nivelându-se n.a.), îi va folosi, și că sînt datori un loc urât să-l facă frumos, când va fi prin putință. Acum judece fieșcare cât acest loc și neam sînt în cele mai nalte fericiri, încât au vreme și râpele să le oblească (niveleze n.a.)”.
Râurile, lacurile din Elveția erau perle ale curățeniei și civilizației. Piețele agroalimentare erau sistematizate, existau drumuri bine construite, cursurile de apă erau traversate de poduri fixe, a căror lungime și lățime l-au fascinat. Străzile erau iluminate noapte cu felinare. Orașele aveau clădiri impresionante prin arhitectură și decorațiuni, pentru institituțiile oficiale, existau catedrale, turnuri cu ceas, însă și locuințele, hotelurile erau construite cu eleganță, rafinament, urmărind o linie arhitectonică unitară, integrându-se în peisaj. Existau de asemenea construcții industriale moderne:
”Pe marginea gârlii (în orașul Berna n.a.) este o acest feli de zidire, încât ochii mei văzând-o, am hotărât că este vreun palat, pentru a sa mărime și frumoasă lucrare ce are pe dinafară, iar înnăuntru sînt mori”.
În sate, casele aveau spații delimitate pentru grădini, existau localuri unde călătorii puteau lua masa, puteau să se odihnească, dar să și socializeze: ”Dar birturile, ce sînt pe la sate și orașe, cum le voi lăsa făr de a nu cuvânta pentru mărimea zidirilor, podoaba odăilor și curățenia așternuturilor, ce sînt toate în paturi lucrate frumos, de lemn de mahon sau de nuc, pe roate de aramă și acoperite ca felurimi de perdele, unile de maldehi, altele de percal, atârnate de felurimi de lemne poleite, și, în scurt, întocmai ca paturile acelor dame ce firește sînt curate și au bani și gust. Și asemenea paturi nu au la birt 3-4, ci 10-20, apoi mai proaste, au întreite. Călătoriul, măcar vara, măcar iarna este foarte odihnit, pentru îmbunătățirea drumurilor și odihna lăcașurilor”.
Dinicu Golescu a vizitat și a scris despre instituții de educație și cultură, școli de stat, particulare, muzee, universități, biblioteci, observatoare astronomice, școli de meserii, școli superioare de medicină, tehnice: ”Este o soțieta (societate n.a.) de oameni învățați, ce totdeuna să chipzuiesc spre descoperira și înlesnirea meșteșigurilor și măcar pentru orcare nou ce va putea fi spre folosul obștii. Au o mare bibliothică obștească, așijderea și un Observatorium. Cum și cabinet, firesc, după cum la alte părți am cuvântat. Precum și adunare de lucruri din vechime, cum iarăș, la alte orașe am însemnat. Școală obștească pentru învățarea zugrăvelii. Școală pentru scobitul în piatră și într-alte metaluri. Școală universitate pentru tot cursul învățăturilor, unde am și lăsat pe Ștefan i (și n.a.) Nicolae, fiii mei, spre învățătură”.
A ilustrat preocuparea occidentalilor de a-și trimite copiii la școli, începând de la vârste fragede, astfel că un copil elvețian, de condiție modestă putea cumula în jurul vârstei de 9 ani cât acumula un fiu de boier instruit la 20 de ani, aici el referindu-se chiar la copiii săi: ”Poate cinevaș va zice că, până la vârstă de 8 ani, ce va putea copilul învăța? La aceasta răspunz că acest folos stă în mâna meșteșugului dascălului și a părinților îndemnare și mijloc, căci eu destul m-am rușinat când am văzut în pansioane copii de 8-9 ani să știe ce n-au știut ai mei, de 20 de ani, să vorbească, zic, trei limbi slobod și să aibă știință de catehismul bisericesc atât, cât peste putință ar fi fost să crez, de nu aș fi auzit; cum și mare propășire la toată începerea învățăturii”.
Exista tradiția ca fiii celor cu posibilități financiare, chiar din America, dar și din Europa să studieze în școlile private din Elveția, existând schimburi culturale ”La aceste instituturi și pansioane am văzut mulți copii, în vârstă de 6 și 7 ani, de la Englitera, de la America și Franția și chiar dintr-aceste orașe, copii de părinți bogați, milioniști și alții de trepte înalte. Nu cumvaș pe la acele locuri și crăii nu au asemenea învățături mai bune? Nu cumvaș acei părinți bogați n-ar putea ținea în casă-le dascălii? Dar să cunoaște că așa au găsit-o că este mai spre folos: Austria s-i trimeață la Bavaria și Bavaria la Austria; și,a semenea, fieșcare ținut la altul, cum am văzut chear din Paris franțoz în Pesta, și din Brașov în Padua, și din Elveția în Bavaria”.
Dinicu Golescu a văzut casa unde s-a născut Jean Jacques Rousseau și cum cinstesc cetățenii memoria acestui titan al gândirii europene moderne: ”Într-acest oraș (Geneva n.a.) este acel turn ce s-au zidit chiar de Iulie Chesar; așișderea și casa întru care s-au născut Ioan Iacov Russo, și, spre cinste-i, au o tablă mare, scrisă cu slove de aur, atârnată deasupra ușii ce este în uliță aceiia numire Ulița lui Russo, unde oricând va merge cinevaș, trebuie să găsească strein căutând la tablă și scriind scrisele. Iată cum noroadele răsplătesc celor buni și folositori cu vecinică slavă,-căci câtă vreme va fi acea uliță în ființă-i, oamenii tot vor alerga să-i vază lăcașul întru care s-au născut, cu care să mărește și să înmulțește slava lui”.
Boierul Dinicu Golescu a văzut că și în sate, gradul de instruire în rândul oamenilor simpli îl depășea cu mult pe al oficialilor români aflați în posturi de conducere:
”De aciia am mers în satul Altesten, unde iarăș mi s-au întâmplat o vrednică de scris întâmplare. Coborând la birt, m-au întrebat un om de unde venim. Eu spuindu-i că de la Cronștat, el au prisosit (a continuat n.a.): că de la Cronștatul din Transilvania (Brașov n.a.), ce să hotăraște (se învecinează n.a.) cu Valahia? Căci este Cronștat și în Rosia (Rusia n.a.) și trebuia să-i fac deosebire. Eu, văzând că are știință gheograficească, am întrebat pe birtaș: ”ce om este ?” El me-au răspuns că este țăran plugar, și că au venit căci astăzi este zioa gazeturilor, și că să strâng unii de le cetsc; și că de vrem să le cetim, să întrăm în odaia obștii, unde întrând, am găsit alți trei-patru ca acela, cu foi de gazeturi în mâini. Atunci m-au coprins gândurile, văzând că țeranii Elvețiii, vrând să știe ce curge în lume, să strâng și cetesc gazeturi. Și cel ce m-au întrebat de unde viu me-au făcut destulă dovadă că sau au cetit gheografie sau căă de multe ori s-au uitat pe hartă. O! ce întristată aducere aminte! Căci în anul 1824, mergând la Cluj, Peșta (Pesta în Ungaria n.a.) și Mehadia cu dumnealui fratele logofătul Manolache Băleanul, au primit o scrisoare de la cinstita canțelaria logofețiii cei mari, asupra căriia adresul era: ”Cătră dumnealui…, la Mehadia, în ținutul Transilvaniii”. Din care să cunoaște că nici unul din canțelariști nu au știut că Mehadia nu este în ținutul Transilvaniii, cu toate că este și aproape de hotarele Valahiei, -iar elvetul plugar și peste patru împărății departe, au știut care unde este și cu ce loc să hotăraște (se învecinează n.a.)”.
Boierul Dinicu Golescu descrie modul cum a decurs călătoria de la Berna, către Geneva: ”Din Bern, călătorind spre Geneva, am trecut prin Chemene, unde trece gârla Zam, pe pod stătător, frumos și temeinic: Bibere, unde este hotarul cantonului Bern de cătră cantonul Freiburg, ce are lăcuitori 67.00 suflete; Morat, p. 1 ½ , oraș lângă balta Morat, a căriia lungime este ca de 6 ceasuri, și lățimea 2, întru care întră gârla Broie. Apoi, la piramoda ce însemnează bătaia ce au câștigat nația în anul 1476, care este naltă ca de 9 stînjini latul, grosul jos, ca de 1 stînjin, și, sus, mai puțin de jumătate în fieșcare parte, toată lucrată cu lespezi de piatră întregi, așezate una peste alta. De aciia, în Avange, p.1.oraș; Ennieț, unde sunt băi; Lusenț, hotarul cantonului Freiburg de cătră cantonul Vod, a cărui lăcuitori sînt 144 500 suflete. Aci să trece și gârla Broie, pe pod de piatră boltit. Mudon, p. 1 ½ , oraș și Losana, p.2.”
Orașele Elveției aveau introdusă rețea de apă, așa cum este cazul Genevei: ”Acest oraș este destul de mare, dar casele, cele mai multe, sînt foarte vechi, având puține lucrate cu arhitectura cea noao. Este pus tocmai în colțul bălții, întru care, bez (fără n.a.) alte gârle și râuri ce intră, cea mai mare este gârla Ron, care eșind din baltă, curge prin mijlocul orașului în lățime de 60 stânjini, și după ce intră în oraș, puțin mai la vale să împarte de un ostrov, pe care sînt zidiri orășenești; și la începerea zidirilor, la capul din susul apii, este o mașină vestită, prin care urcă apa aproape de 30 stînjini, împărțind-o la toate fântânile orașului. Căci toate orașele, din Bern și până la Geneva, sînt tot pe locuri nalte, iar nu șețe sau în văi”.
Întors în țară, Dinicu Golescu a înființat la Golești, județul Argeș, o școală model pentru fiii de țărani, educația, cărțile fiind asigurate gratuit, el plătind întreținerea copiilor și salariile profesorilor. A întemeiat o bibliotecă românească în casele sale din București (unde se țineau și ședințele ”Societății Literare”, înființate de către el și de către Ion Heliade Rădulescu n.a.), cele mai frumoase case bucureștene din prima jumătate a veacului al XIX-lea (construite între 1812 și 1815, pe amplasamentul de mai târziu al Palatului Regal ridicat în 1937 n.a.), care au slujit ca palat domnesc, atât pentru Alexandru Ioan Cuza, cât și pentru Principele Carol de Hohenzollern în 1866. Cu siguranță că Elveția, este, de departe țara care l-a fascinat cel mai mult. Ca român, boierul Dinicu Golescu nu și-a ascuns tristețea care îi copleșise sufletul. A suferit mult când a văzut că alte popoare cu mai puține resurse, cu mai puțin pământ decât românii au construit lucruri mărețe.
A scris că alte popoare au înțeles un lucru esențial: progresul înseamnă educație, iar educația se construiește de la vârste fragede. A consemnat că toți, de la oficiali, la oamenii simpli lucrează pentru țara lor, fără a fi împinși de la spate, dar și fără a fi persecutați, privați de drepturile care li se cuvin. Populația Elveției din cele 22 cantoane ale sale, era în total de 1 783 800 ”suflete”. Cele 9 cantoane vizitate de către Dinicu Golescu numărau 1 028 100 ”suflete”: ”Aceștea lăcuiesc pe un loc mai mult pietros și îndoit munți decât câmp, și mai mic de jumătate decât Țara Românească (adică Oltenia și Muntenia n.a.). Acum judece fieșcine: când această nație, ce lăcuiește pe un așa roditor pământ, ar avea o dreapăt otcârmuire, cât s-ar cuveni să-i fie populația”.
Dinicu Golescu a murit realtiv tânăr, în 1830, la vârsta de 53 de ani soția sa (mult mai tânără decât Dinicu Golescu n.a.) supraviețuindu-i mai mulți ani, până în 1879, apucând să vadă cum copiii săi și ai soțului ei au reușit, grație învățăturilor primite, să ridice România modernă, făcând-o unită și independentă.
Cmentariile sunt închise